Introducere în catehetica ortodoxă




Yüklə 1.11 Mb.
səhifə1/22
tarix30.04.2016
ölçüsü1.11 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   22

UNIVERSITATEA DIN B U C U R E Ş T I


FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „PATRIARHUL JUSTINIAN”

Pr. Prof. Dr. VASILE GORDON

INTRODUCERE ÎN

CATEHETICA ORTODOXĂ



TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE PATRIARH TEOCTIST



BUCUREŞTI – 2004

C U V Â N T Î N A I N T E

Volumul de faţă cuprinde elementele de bază ale Cateheticii Ortodoxe, pe care le prezentăm în această ediţie de probă spre folosul studenţilor din anul al III-lea, Secţia Pastorală, totodată cursanţilor de la master şi doctorat. În acelaşi timp, preoţilor de la parohii şi profesorilor de religie din şcoli, având în vedere faptul că manualul valorifică şi semnalează o bibliografie catehetică şi metodică la zi, îndeosebi din spaţiul teologiei româneşti. După cum se va observa, unele prelegeri sunt mai dezvoltate, altele mai scurte, potrivit cu actualitatea pe care o reprezintă, conţinutul fiind conceput în general schematic, având mai mult un rol de semnalare al temelor principale, deodată cu al reperelor bibliografice. Cursul se limitează doar la acele teme catehetice şi metodice care corespund mai ales din punctul de vedere al misiunii practice, la care se adaugă bibliografia obligatorie şi cea generală, orientativă. Deşi temele abordate nu tratează toate subiectele importate din domeniu, ele acoperă integral spaţiile orelor de curs şi ale seminariilor consacrate anului universitar, răspunzând, de fapt, strictului necesar al exigenţelor la această disciplină. Cartea de faţă are o seamă de teme comune cu cele abordate în volumele similare, apărute în câmpul catehetic românesc, dar şi altele noi, care nu au mai fost prezentate până acum. Ne raportăm în primul rând la manualul de Catehetică semnat de regretatul părinte profesor sibian Dumitru Călugăr1, pe care l-am numi „clasic” – având în vedere tematica tradiţională a disciplinei, dar şi la cursurile distinşilor mei colegi din ţară, părinţii profesori Costachi Grigoraş (Iaşi)2 şi Ilie Ivan (Piteşti)3, care includ doar parţial subiectele „clasice”, propunând în schimb altele noi, deosebit de interesante, izvorâte din propriile preocupări didactice şi pastorale. Se înţelege că mi-au fost de mare sprijin toate cele trei manuale şi ţin să exprim aici întreaga mea preţuire pentru autorii lor.

Cursul de faţă tratează, la rândul său, atât teme din şirul celor devenite tradiţionale, dar şi altele mai noi, care s-au impus aproape de la sine pe parcursul anilor de pastoraţie şi profesorat, cum sunt, spre exemplu: Mijloacele practice de catehizare în Biserică, Factorii educaţiei religioase, Redactarea şi prezentarea catehezei etc. Numărul temelor, ca şi cel al paginilor volumului, în general, este intenţionat restrâns, din două motive: pe de o parte, limitarea la materialul care acoperă spaţiile orelor de curs, respectiv la posibilităţile de asimilare ale studenţilor; pe de altă parte, încadrarea în numărul de pagini care să favorizeze fixarea unui preţ de vânzare accesibil, având în vedere sărăcia cvasi-generală a studenţilor noştri, virtuali cumpărători.

Întrucât în ultima vreme se vorbeşte tot mai des de o posibilă restructurare a programelor disciplinelor teologice, impusă de restructurarea generală a învăţământului românesc (legată, de fapt, de armonizarea cu cel din ţările Uniunii Europene), se preconizează anumite operaţii şi în programa analitică a Cateheticii (dimpreună cu cea a Omileticii). În acest scop, am receptat cu bucurie intenţia organizării unor întâlniri ale profesorilor de aceeaşi specialitate din ţară, pentru a fixa, de comun acord, o tematică unică, care, după ce va primi aprobarea Comisiei de Învăţământ a Sfântului Sinod, să stea la baza viitoarelor manuale şi cursuri. Până atunci, în virtutea autonomiei universitare, ne luăm îngăduinţa să tipărim acest curs, structurat după o viziune proprie, pe care l-am susţinut efectiv în faţa studenţilor teologi bucureşteni, începând cu anul 1998. Cu gândul la o eventuală nouă ediţie, revăzută şi îmbunătăţită – desigur, dar şi la preconizatul manual universitar „unic”, aştept cu interes observaţii şi sugestii, din partea tuturor celor care vor binevoi să utilizeze cursul, atât cu privire la tematică, conţinut şi bibliografie, cât şi cu referiri la concepţie, stil, limbaj etc.

Închin această lucrare catehetică memoriei iluştrilor profesori-înaintaşi în câmpul acestei discipline de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, profund îndatorat scrisului şi pildei lor de slujire: dr. Badea Cireşeanu, liturgist cu renume, dar şi autor al primului Curs de Catehetică (litografiat); pr. dr. Grigorie Gristescu, peste 20 de ani ostenitor la catedră, în vremuri foarte grele pentru Biserică şi Neam; pr. dr. Mihail Bulacu, cel mai prolific autor român de studii catehetice din toate timpurile; arhid. dr. Nicolae Balcă, distins teolog şi erudit filozof creştin, care a pus în serviciul Cateheticii tot ce a dat mai frumos şi util universul fascinant al filozofiei; nu în ultimul rând, pr. dr. Constantin Galeriu, profesor în anii studenţiei mele şi îndrumător din vremea doctoratului, care a imprimat disciplinei pecetea luminoasă a personalităţii sale duhovniceşti. Pentru toţi, neţărmurită admiraţie şi recunoştinţă, iar pentru studenţii noştri îndemn stăruitor de a le urma pilda.

Rezerv finalul acestui scurt cuvânt înainte venerabilului nostru Patriarh, Prea Fericitul Părinte Teoctist, spre a-i aduce fiască mulţumire pentru Înalta binecuvântare acordată tipăririi acestui volum, deodată cu urări anticipate de mulţi ani, buni şi rodnici, în slujirea Bisericii şi a Neamului, cu prilejul apropiatei aniversări a frumoasei vârste de 90 de ani!



A U T O R U L

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
CATEHETICA se numără printre disciplinele cu tradiţie ale Teologiei Practice, care, la începuturile programelor didactice ale Facultăţii de Teologie (la Bucureşti: 1881-1884), era inclusă într-o singură Catedră, la un loc cu Omiletica, Liturgica şi Pastorala4, datorită apropiatei lor înrudiri, având, totodată, profesor comun5. În acelaşi timp, de remarcat este faptul că în însăşi Legea Învăţământului Superior (25 iunie 1890), la art. 4, Catehetica era nominalizată între disciplinele teologice de bază, o dată cu Dogmatica, Studiile Biblice, Istoria Bisericească, Liturgica etc. Cu timpul a devenit, apoi, materie distinctă, dar nu singură, ci împreună cu Omiletica, pentru că are temele cele mai apropiate dintre celelalte trei ale catedrei. Propriu-zis, Omiletica şi Catehetica s-au detaşat în anul 1928, avându-l titular pe părintele Grigorie Cristescu. Mai târziu au fost unele perioade când cele două materii au fost separate, acest fapt explicându-se parţial şi prin pregătirea specifică a titularilor. De exemplu, între anii 1947-1952, Omiletica (incluzând şi Exerciţiile de Predică) a fost predată de părintele Grigorie Cristescu, iar Catehetica de părintele Mihail Bulacu, specialist în Catehetică şi Pedagogie, cu doctoratul susţinut în acest domeniu încă din anul 19286. În anul 1952 Omiletica şi Catehetica vor fi din nou asociate, dar cu un adaos al noţiunilor de Pedagogie, sub denumirea de Omiletică şi Catehetică, cu noţiuni de Pedagogie, avându-l ca titular pe arhid. dr. Nicolae Balcă, care va onora strălucit această disciplină până la pensionare (1970). Pentru scurte perioade, disciplina a fost apoi suplinită de diac. Emilian Vasilescu (1970-1971), pr. Ion Bria (1971-1973) şi pr. Gabriel Popescu (1973-1977). Din anul 1977 la catedră a slujit regretatul părinte profesor Constantin Galeriu, până la ieşirea la pensie (1994), imprimând disciplinei mai ales un caracter practic, izvorât din experienţa pastorală de excepţie a p. c. sale. Între anii 1994-1998, cursul a fost susţinut de părintele profesor Vasile Răducă (actualmente titular la Teologie Morală), iar din 1998 până în prezent de către subsemnatul.

În anul 1992, Facultatea de Teologie reintră în Universitate, prilej cu care Pedagogia a fost desprinsă de Catehetică şi Omiletică, fiind preluată de profesori specializaţi în domeniu. Disciplina şi-a păstrat, aşadar, doar denumirea de Catehetică–Omiletică, aşa cum se prezintă şi astăzi: Catehetica pentru anul al III-lea de studii, Secţia Pastorală, iar Omiletica la anul al IV-lea, aceeaşi secţie. O dată cu reintroducerea religiei în şcoală, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât (şi Universitatea a acceptat) ca în cadrul Teologiei Practice să se predea şi disciplina intitulată Metodica predării religiei, curs opţional, la anul al III-lea de studii, pentru toate secţiile. Metodica, nu este altceva, de fapt, decât Pedagogia creştină, propriu-zis o componentă a Cateheticii şi opinăm că nu ar trebui predată separat, ci în cadrul acestei discipline. Comparând programele analitice ale Cateheticii şi Metodicii vom observa imediat că programa celei din urmă este inclusă efectiv în cadrul celei dintâi.

Din punctul de vedere al instruirii religioase, Catehetica a fost prezentă dintru început în sistemul învăţământului religios românesc, atunci când el a căpătat forme organizate. Ca ştiinţă, însă, această disciplină este tributară, sub aspectul terminologiei şi al structurării materialului didactic, teologiei apusene, fapt pe care arhimandritul cărturar Juvenal Ştefanelli, autorul primului tratat ştiinţific de Catehetică în literatura noastră ortodoxă7, îl recunoaşte fără complexe. Format în disciplina şcolilor germane, Ştefanelli ne oferă prin tratatul său o mostră de erudiţie şi acrivie ştiinţifică, pilduitoare chiar pentru exigenţele didactice din zilele noastre. În acest tratat se menţionează, între altele, că în Germania apar primele manuale de nivel superior, din domeniul de care ne ocupăm. După ce prezintă câteva încercări mai timide, dar prezente încă din secolul al XVI-lea, Ştefanelli îl nominalizează pe F. H. Schwarz, care “cumpenind însemnătatea catecheticei, şi înţelegând necesitatea şi folosul ei pentru crescerea religioasă şi morală în biserică a scris: Katechetik oder Anleitung zum Unterrichte der Jugend im Christentum8, Gissen, 1818”9.

Revenind în aria preocupărilor catehetice româneşti, se cuvine să mai pomenim câteva nume de rezonanţă ale câtorva dascăli de Teologie, care au ostenit şi ostenesc cu multă dăruire, prin cuvântul rostit şi scris: dr. Dumitru Boroianu, pr. dr. Nicolae Terchilă, arhim. dr. Iuliu Scriban, pr. Nicoale Petrescu (toţi trecuţi în veşnicie), dimpreună cu reprezentanţi în viaţă şi activitate: pr. dr. Sebastian Şebu, pr. dr. Costachi Grigoraş, arhim. dr. Veniamin Micle, dr. Ioan Toader, pr. dr. Eugen Jurcă etc.10.

*

TERMINOLOGIE. În cadrul acestei discipline întâlnim foarte frecvent următorii termeni: catehet, catehumen, cateheză, catehetică. Catehetul este cel care învaţă pe altul, învăţătorul sau dascălul; catehumenul este cel care învaţă de la altul, ucenicul, elevul; cateheza este, în general vorbind, lucrarea didactică a Bisericii, fie că este vorba catehizarea în biserică, în cadrul cultului divin, fie că este vorba de ora de religie.

Catehetica este disciplina Teologiei Practice care se ocupă cu normele ştiinţifice de predare ale învăţământului religios-educativ, cu scopul de a forma caractere religios-morale.

Etimologic11, toţi aceşti termeni provin din grecescul κατάχεῖν (κατά şi ἡχεῖν 12 = a suna, a răsuna de sus în jos, a spune ceva de la loc înalt. Activitatea catehetică din Biserica primară se numea κατήχισις, termen pe care nu-l întâlnim sub această formă în Sfânta Scriptură. Întâlnim în schimb formele verbale κατηχεῖν, κατηχεῖσθαι, care se găsesc şi la Iosif Flavius şi la Filon. Iată câteva exemple:



  • Fapte 21, 21: Şi ei au auzit despre tine13 (despre Pavel, n. n.) că pe toţi iudeii care trăiesc printre neamuri îi înveţi să se lepede de Moise... (ηχήθησν δ περ σο τι ποστασίαν διδάσκεις π Μωϋσέως τος κατ τ θνη πάντας Ιουδαίους...)

  • Romani 2, 18: Şi-I cunoşti voia (lui Dumnezeu, n. n.) şi , învăţat fiind de Lege (ηχούμενος ἐκ τοῦ νόμου ştii să desluşeşti deosebirile;

  • Galateni 6, 6: Cel ce primeşte cuvântul (învăţăturii) să-i facă învăţătorului său parte de toate bunurile (Κοινωνετω δ κατηχούμενος τν λγον τ κατηχοντι ν πσιν γαθος). Interesant de observat diferenţa de nuanţă dintre διδάσκωşiκατηχέω În timp ce primul termen înseamnă „învăţ pe altul orice fel de ştiinţă” (matematică, fizică, geografie etc.), al doilea, o dată cu sensul general de „a învăţa pe altul”, implică un conţinut special: (învăţ despre) Dumnezeu, credinţă, crearea lumii etc.

După cum lesne se poate observa, utilizarea verbului accentuează mai ales caracterul predării orale al învăţăturii creştine, conţinute în Revelaţia dumnezeiască. Desigur, elementele de bază ale catehezei apostolice erau preluate, pe de o parte, din Noul Testament, iar pe de altă parte, din Tradiţie. Trebuie să precizăm, de asemenea, că misiunea de catehizare apostolică nu implica doar aspectul didactic, învăţătoresc, adică o predare şi o însuşire a doctrinei, ci, deopotrivă, viaţa cultică şi disciplinară, propriu-zis întreaga activitate misionar-pastorală a Bisericii. Cu alte cuvinte, cateheza nu se preocupa numai de împărtăşirea cunoştinţelor, ci şi de integrarea aspiranţilor la Botez în viaţa liturgică: rugăciunea, postul, exorcismele, examinarea conştiinţei etc.

Un alt aspect care trebuie reţinut este că în primele veacuri ale creştinismului catehumenii erau reprezentaţi îndeosebi de oameni maturi, care doreau să fie iniţiaţi în viaţa creştină. Abia de la începutul Evului Mediu (sfârşitul secolului al V-lea), catehumenii numărau oameni mai puţin înaintaţi în vârstă. Catehizarea s-a făcut, de asemenea, şi pruncilor botezaţi de mici, începând cu anii în care se impunea educarea deprinderilor creştine. Astfel, înţelesul cuvântului “cateheză” şi “catehumen” variază de la o perioadă istorică la alta, precum şi în funcţie de vârsta subiecţilor: la cei maturi şi neiniţiaţi în viaţa creştină, catehizarea premerge botezului, la cei mici o succede. Până la organizarea catehumenatului, ca formă instituţională de educaţie religioasă, cateheza se confunda cu predica, în special cu cea misionară, iar uneori şi cu celelalte mijloace de pastoraţie, completându-se reciproc.



RAPORTUL CU OMILETICA. 1. În prima fază a propovăduirii învăţăturii creştine, se desfăşura predica misionară = kerigma (de la gr. κηρύγγω = a fi crainic, a vesti, a anunţa). Kerigma a fost opera Sfinţilor Apostoli şi a unor ucenici ai lor. Ei vesteau Evanghelia celor care încă nu auziseră de ea. Astfel, iudeilor se adresau în limbaj biblic vetero-testamentar, arătând ca Hristos este împlinirea profeţiilor pe care ei, ca membri ai poporului iudeu, le cunoşteau de la sinagogă. Păgânilor se adresau potrivit gradului de înţelegere: grecilor, de pildă, în limbaj raţional şi chiar filozofic (cum a procedat, de pildă, Sfântul Apostol Pavel), altora în contextul credinţelor şi tradiţiilor locale, urechea lor fiind familiarizată cu termenii acelor credinţe. Se cunoaşte că misiunea kerigmatică a întâmpinat uneori mari obstacole, propovăduitorii riscându-şi nu de puţine ori viaţa. Se ştie, de asemenea, că de multe ori nu erau acceptaţi, ba dimpotrivă, erau alungaţi cu pietre sau chiar omorâţi. Conţinutul kerigmei era simplu dar de esenţă:

  • Dumnezeul Cel Unic, creator al cerului şi al pământului, veşnic proniator;

  • Întruparea Fiului Său, pentru mântuirea neamului omenesc;

  • Întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu, la care sunt chemate toate neamurile, împărăţie concretizată în Biserica tuturor celor botezaţi.

Dacă cei ce ascultau erau receptivi, urma catehizarea şi botezul, dacă nu kerigma rămânea o încercare nereuşită pe moment, însă cu nădejdea propovăduitorului într-o reuşită viitoare.

2. Kerigmei îi urma, aşadar, catehizarea propriu-zisă, cu toate implicaţiile specifice, făcută iniţial tot de Sfinţii Apostoli şi de ucenici ai lor, dar care era continuată, în cele mai multe cazuri, de didascali sau învăţători, despre a căror slujire vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola I-a către Corinteni: “Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea profeţi, al treilea învăţători (διδάσκαλους)...” (I Cor 12, 28). În legătură cu misiunea deosebit de importantă a didascalilor, literatura catehetică românească beneficiază de un studiu excepţional, aparţinând profesorului de vrednică pomenire Teodor M. Popescu, intitulat “Primii didascali creştini”14. Esenţial, cateheza a fost dintru început ocazională şi didactică. Ocazională, când s-a făcut într-un mod neorganizat, în locuri întâmplătoare, de către cateheţi pasageri; cea didactică presupune un loc şi un spaţiu de timp bine determinate, desfăşurându-se în cadrul unor instituţii cu autoritate (Biserica, şcoli catehetice), fiind susţinută, desigur, de persoane pregătite şi autorizate de aceste instituţii.

3. În faza următoare, după ce catehumenii erau botezaţi şi integraţi, astfel, în comunitatea eclezială, ei erau beneficiarii predicii propriu-zise, fie sub forma omiliei, fie a predicii tematice, în cadrul cultului, desigur.

În concluzie: cateheza începe misiunea propovăduirii, iar omilia sau predica o completează, o dezvoltă şi o desăvârşeşte.



*

Din punct de vedere interconfesional, de-a lungul istoriei creştinismului, o dată cu regretabila separare pe denominaţiuni, au apărut în mod inevitabil şi diferenţieri de abordare a demersului catehetic. Astfel, romano-catolicii au dat atenţie cu precădere disciplinei, protestanţii instruirii intelectuale, pe când la ortodocşi accentul a rămas pe cult, pe integrarea în viaţa liturgică.

*

Implicaţii actuale. Astăzi nu se mai poate vorbi de catehumeni în înţelesul termenului din Biserica primară. Puţini sunt oamenii maturi, cel puţin în ţara noastră, care să nu fie botezaţi, iar cele mai multe solicitări pentru intrarea în creştinismul ortodox, ale celor care iniţial au aparţinut religiilor necreştine se datorează căsătoriilor mixte. Pentru aceste cazuri, catehizarea se face în mod particular, neorganizat, cu atenţie sporită sau, uneori, redusă, în funcţie de gradul de preocupare al preotului-catehet şi, implicit, de receptare al “catehumenului”.

Cu toate acestea, vorbim şi astăzi în mod curent de cateheză şi catehizare. Şi nu fără temei. După evenimentele din decembrie 1989 a fost posibilă reintroducerea religiei în şcoală, acest demers constituindu-se, astfel, într-o formă organizată de catehizare. În parohii, cu toate că şi pe vremea dictaturii comuniste preoţii au făcut catehizare “cu timp şi fără timp”, începând cu anul 1990 s-au putut organiza întruniri speciale, îndeosebi cu tinerii doritori de luminare a credinţei, având loc, astfel, un dialog catehetic organizat. Sunt, astfel, parohii care, în afara orarului de slujbe, au în programul săptămânal o zi şi o oră specială consacrată catehizării propriu-zise, cu o tematică prestabilită, cu studiu biblic şi doctrinar, cu teme care se citesc acasă şi se discută apoi la biserică asupra lor, deodată cu dialogul ad-hoc la care cei interesaţi pun întrebări iar preotul răspunde. În sprijinul acestuia au venit şi noile publicaţii creştine, cărţi şi reviste, ale câtorva edituri creştin-ortodoxe deosebit de prolifice15, fiind posibilă deschiderea de biblioteci publice cu program de împrumut, chiar în interiorul sfintelor lăcaşuri. Unele parohii au editat reviste şi buletine, cu un impact benefic şi în plan catehetic.

În condiţiile în care astăzi, mai mult ca oricând, sectele de tot felul operează cu un zel tot mai aprig, împărţind gratuit un număr crescând de publicaţii otrăvite, dialogând cu creştinii noştri prin specularea tuturor prilejurilor, profitând, totodată, de ignoranţa multora, slujitorii Bisericii neamului nu pot fi pasivi, ci se vor implica în misiunea de catehizare cu responsabilitatea cuvenită.



Scopul de azi al catehizării nu diferă esenţial de cel din totdeauna: instruirea păstoriţilor cu privire la doctrină şi cult, în vederea mântuirii. Didactic vorbind, catehetica urmăreşte cu prioritate formarea de caractere creştine16. Observăm, aşadar, că accentul nu cade atât pe aspectul informativ, ci mai ales cel formativ. Mai adânc vorbind, a catehiza înseamnă a face din credincioşi membri vii ai Bisericii, susţinându-i în creşterea duhovnicească spre desăvârşire, după cum inspirat se exprimă Sfântul Apostol Pavel: "Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii în Hristos" (Ef. 4, 13).

Importanţa actuală a Cateheticii se leagă direct de importanţa misiunii Bisericii în contemporaneitate. Alături de Omiletică, această disciplină valorifică întreg tezaurul doctrinar, biblic, istoric, cultic şi canonic al Bisericii drept-măritoare, arătându-ne principiile, metodele, formele şi mijloacele prin care acest tezaur poate să ajungă şi să pătrundă în inimile credincioşilor, spre a-i convinge la săvârşirea faptelor prin care să dobândească mântuirea.



II. SCURT EXCURS ÎN ISTORIA CATEHEZEI
Mântuitorul Iisus Hristos – Catehetul Desăvârşit. Cateheza creştină s-a născut o dată cu zorii creştinismului, avându-L întemeietor pe Hristos, iar ca izvor fundamental Evanghelia Sa. Nu este simplă abordarea slujirii catehetice (sau învăţătoreşti) a Mântuitorului, datorită complexităţii ei, propriu-zis complexităţii personalităţii Catehetului Suprem, manifestată printr-o pedagogie unică în istoria umanităţii. Căci orice încercare în acest sens îşi va asuma inevitabil riscul relativizării. De aceea, conştienţi de acest risc, recunoaştem ab initio imposibilitatea unei abordări corespunzătoare înălţimii Sale catehetice, chiar dacă evangheliile ne dau o mulţime de indicii deosebit de grăitoare în acest sens. În consecinţă, ne propunem doar semnalarea câtorva aspecte, însoţite pe alocuri de ilustraţii, acordând în schimb libertate cursanţilor să completeze singuri imaginea Celui mai mare Catehet din istoria mântuirii cu date şi remarci trecute prin filtrul cugetării şi trăirii personale. Iată, aşadar, semnalările noastre:

  • slujirea învăţătorească, una dintre cele trei slujiri, egale în importanţa lor mântuitoare, asumate de Mântuitorul (deodată cu cea arhierească şi pastorală), este evidenţiată mai pregnant de către evanghelişti decât celelalte două. El era numit în mod obişnuit Învăţătorul (Rabbi, Διδάσκαλος) apelativ pe care Însuşi l-a confirmat: “Voi Mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi, că sunt” (Mt. 23, 8-10). La începutul misiunii Sale, audienţa era restrânsă (12 Apostoli), dar în scurtă vreme “mulţimea Îl îmbulzea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu” (Lc. 5, 1). Calitatea de învăţător era cerută în mod firesc de caracterul doctrinar, dogmatic, al creştinismului. Spre deosebire de păgânism, creştinismul este o religie-învăţătură şi trebuia, în consecinţă, să aibă neapărat un învăţător religios. Politeismul grec şi roman reprezenta o religie fără dogme, nepropunând adevăruri de credinţă, fiind, de fapt, un cult a cărui justificare se pierdea, teoretic, în legendă, mit şi superstiţie. În contrast, creştinismul nu s-a mărginit la dimensiunea cultică, liturgică, cu toate că fost şi ea prezentă dintru început, ci şi-a conturat o doctrină, o teologie, pe baza învăţăturilor doctrinare propovăduite de Cel mai mare Învăţător. Fericiţi vor fi fost ascultătorii Săi contemporani! Uimiţi adversarii Lui! Chiar şi cei mai înverşunaţi dintre aceştia au recunoscut cu sinceritate: “Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta”! (In. 7, 46). Care era, de fapt, “secretul” acestei supremaţii retorice incontestabile? Răspunsul ni-l dă Evanghelistul Mt., atunci când spune: “...Căci îi învăţa ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” (7, 29). Acelaşi evanghelist Ioan notează şi o explicaţie revelatoare a Mântuitorului: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă” (6, 33). Iar puterea şi duhul izvorau din persoana Sa dumnezeiască, căci Omul–Hristos este, în acelaşi timp, întărit, împuternicit, de Dumnezeul-Hristos. El este Pedagogul prin excelenţă, paradigmă a tuturor pedagogiilor autentice. Părintele bisericesc Clement Alexandrinul a fost pe bună dreptate inspirat atunci când Lui, Pedagogului desăvârşit, I-a consacrat una dintre cele mai însemnate scrieri patristice, Pedagogul, în care spune la un moment dat: “Pedagogul nostru este Sfântul Dumnezeu Iisus, Cuvântul, Care conduce întreaga omenire. Însuşi iubitorul de oameni Dumnezeu ne este Pedagog”17.

  • conţinutul învăţăturilor Sale vizează realităţile veşnice: Dumnezeu, suflet, nemurire, viaţa viitoare etc. În principal, trei mari teme sunt conturate în slujirea Sa didactică: Dumnezeu, lume, om, ultimele două fiind abordate permanent în perspectiva veşniciei18. De aceea, în esenţă, marea temă a predicii şi catehezei Sale o constituie vestirea împărăţiei lui Dumnezeu: “Plinitu-s-a vremea şi împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (Mc. 1, 15). Iar pentru dobândirea împărăţiei cereşti, a mântuirii propriu-zise, ascultătorii trebuia să recunoască mesianitatea şi dumnezeirea Sa.

  • locul activităţii catehetice era peste tot unde ascultătorii dovedeau receptivitate. El nu S-a mărginit la un anume loc, ci străbătând Iudeea, Galileea şi Samaria, învăţa în case, sub cerul liber, în pieţele publice, în adunări sociale, pe mare şi pe uscat, pe munte şi la şes, în pustie etc., aşadar, în orice loc unde era ascultat.

metodele catehizării Sale anticipează, în sâmbure, cele mai eficiente principii şi mijloace pe care le-a promovat pedagogia ulterioară, inclusiv cea modernă, pe care le profesează, de fapt, şi astăzi. Esenţial, modul desfăşurării învăţământului hristic, la fel cu traiul Său cotidian, a fost simplu, apropiat, plin de iubire şi compasiune pentru cei umili, în acelaşi timp, însă, plin de demnitate, măreţie şi forţă spirituală. O simplă enumerare a principiilor şi metodelor pedagogice actuale, va constata similitudini evidente în cateheza Mântuitorului. Selectăm câteva exemple:

1. Principii:

  • Psihologic. Dumnezeiesc cunoscător al sufletului omenesc, Mântuitorul se adaptează permanent la mentalitatea, cunoştinţele şi preocupările celor cărora le vorbea. Într-un fel vorbeşte cu cei simpli, în alt fel cu Nicodim cel erudit. Vorbeşte autoritar cu Petru cel impulsiv, dar plin de tandreţe cu Zaheu, vameşul cel smerit etc.;

  • Natural. Fără a suprasolicita efortul de receptare al ascultătorilor, Mântuitorul, folosind cu tact metoda inductivă, învăţa mai întâi cele uşor de reţinut, evidenţiind cu prioritate ceea ce este esenţial de reţinut şi urmat: “Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă...” (Mt. 6, 33);

  • Intuitiv. Acest principiu, atât de recomandat şi astăzi în procesul educaţional, a fost utilizat cu precădere de Mântuitorul, în special prin rostirea parabolelor, folosind diverse mijloace intuitive, cum ar fi acţiunile (grăirea Sa era urmată în chip pilduitor de o fapta concretă, ca de exemplu o vindecare, o înviere, înmulţire a pâinilor etc.), individualizările (insistând, concret, pe atitudini ca: “Dacă ochiul tău te sminteşte...”, “Dacă-ti va da cineva o palmă...” să se ia măsurile corespunzătoare cu mesajul Său evanghelic), contrastul (Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, Vameşul şi fariseul) etc.

  • Temeinic, durabil: El însuşi a spus: “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu!” (Mc. 13, 31). În acelaşi duh, Evanghelistul Ioan notează mărturisirea lui Petru: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice!” (6, 68). Învăţătura Sa, dublată de exemplul iubirii Lui jertfelnice, avea să cucerească definitiv inimile ucenicilor Săi, încât Sfântul Apostol Pavel se întreabă retoric şi mărturisitor, totodată: “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Foamea, prigoanele, strâmtorările...?” (Rom. 8, 35).

  • Activ şi practic: vorbeşte plugarilor despre semănător; podgorenilor despre lucratorii viei; pescarilor despre pescuitul minunat; samarinencei despre Mesia Cel ce va să vină etc.;

  • Educativ: urmăreşte nu doar informarea “despre...”, ci formarea, zidirea sufletească a omului. Nu cele trecătoare, ci cele veşnice: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4).


2. Metodele, de asemenea, sunt cele mai eficiente şi astăzi: inductivă (parabolele), deductivă (predica de pe munte), analitică (pilda semănătorului), sintetică (“fiţi, dar, voi desăvârşiţi...”), genetică (“Eu sunt uşa...”), experimentală (pescuirea minunată, înmulţirea pâinilor);
3. Forma didactică este atât cea povestitoare (acroamatică), aşa cum o întâlnim în special în pilde, cât şi cea dialogică (întrebătoare sau erotematică), aşa cum o vedem în convorbirile particulare (de ex. cu samarineanca, cu Nicodim etc.).
4. Moduri de învăţământ, se disting în special trei: individual (Nicodim), colectiv (în faţa mulţimilor) şi monitorial (când trimite pe ucenici la propovăduire).
*
Din cele de mai sus nu trebuie să înţelegem că succesul unic al învăţăturii Mântuitorului s-ar datora exclusiv principiilor, metodelor, formelor etc., enumerate anterior. “Cheia” impactului suprafiresc al pedagogiei Sale se datorează în primul rând dumnezeirii persoanei Lui, oferind nu o paradigmă catehetică umană, ci una divino-umană. “Cheia” şi “noutatea” sunt reprezentate de El Însuşi: învăţătura Sa nu este una teoretică, un fel de “artă pentru artă”, ci una care se întruchipează într-un model desăvârşit, înfăţişându-ni-se o identificare deplină între ceea ce a învăţat şi viaţa Sa. Cu alte cuvinte, a trăit pe viu învăţătura Sa. Iată cum vede, spre exemplu, Sf. Ioan Gură de Aur această identificare pentru cei ce sunt chemaţi să-şi asume misiunea învăţătorească: “Şi după cum omul, oriunde s-ar arăta, trebuie să se vadă că se deosebeşte de animale, tot aşa şi învăţătorul trebuie să arate că este învăţător şi când grăieşte şi când tace şi când stă la masă şi când face orice altceva; trebuie să se vadă că este învăţător şi din mers şi din privire şi din ţinută, într-un cuvânt din toate!”19 Din aceste motive Mântuitorul trebuie socotit, aşa cum inspirat a formulat savantul Simion Mehedinţi (1868-1962), “Cel dintâi mare educator al omenirii şi adevăratul mântuitor al copiilor”20. Pedagogului Suprem, profesorul-geograf, dublat de profesorul-pedagog, Simion Mehedinţi, îi consacră aprecieri de mare frumuseţe, dintre care spicuim: "Într-un sat din Galileea, s-a ivit acum vreo două mii de ani un tânăr care purta pe fruntea sa lumina unui mare ideal. Încă din pruncie pribeag prin Egipt, el simţise toate disonanţele vieţii şi nenumăratele scăderi ale oamenilor... Nazarineanul cel inimos se simţea atras nu spre cărturari, farisei şi toată oligarhia care înconjura Templul din Ierusalim, ci pentru robii care lucrau în arşiţa soarelui, flămânzi, bătuţi şi schingiuiţi, pentru paraliticii din Vitezda, pentru orbi, leproşi, schilozi şi alţi dezmoşteniţi ai sorţii. Pe toţi aceştia voia El să-i ridice din mizeria fizică şi morală. Iar ca metodă de urmat, în nemărginita Lui milă faţă de scăderile omeneşti, a pus înainte una singură: iubeşte pe aproapele tău, ca pe tine însuţi... fie acela cine va fi şi cum va fi, deoarece chiar în cea mai păcătoasă făptură omenească tot se poate să găseşti măcar un sâmbure de omenie şi, cine ştie, o privire prietenească, un cuvânt bun sau un sprijin cât de mic, la timp potrivit, va fi în stare să-l ridice din înjosirea în care se află... Greutatea cea mare pentru tânărul Nazarinean era deci să schimbe întâi sufletul dascălilor, adică al oamenilor maturi, înainte de a îndruma în alt chip creşterea copiilor..."21

Mesager al noii porunci (“Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi..., In. 13, 34, adică total, până la jertfă dacă este nevoie...), Mântuitorul a folosit, de fapt, o singură şi supremă metodă: a iubirii depline, jertfelnice, susţinută cu dumnezeiasca Sa smerenie (“S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte - şi încă moarte pe cruce!” – Filip. 2, 8). Dacă am face o analiză comparativă între pedagogia Mântuitorului şi a filozofilor mari ai antichităţii, am observa fără greutate că filozofii erau promotori ai raţiunii, în detrimentul evident ai simţămintelor de dragoste. Bunăoară Socrate (470-399), socotit îndeobşte cel mai mare filozof antic, excela în exerciţii raţionale, în silogisme şi fineţuri dialectice, dar nu s-a priceput deloc să intre în sufletele contemporanilor, pentru că-i trata de sus, fără smerenie şi dragoste, fapt care i-a atras în final dezaprobarea generală, exceptând ataşamentul câtorva ucenici fanatici. În cazul său şi al multora ca el se confirmă adevărul că raţiunea îngâmfă, pe când dragostea smereşte. Raţiunea suficientă este soră bună cu mândria, iar iubirea deschisă cunoaşterii şi acceptării părerii celuilalt - soră bună cu smerenia. Aşadar, nu cu raţiunea a operat Mântuitorul, ci cu iubirea, căci silogismele raţionale, oricâtă admiraţie ar stârni din partea ascultătorilor, nu mişcă inima şi nu determină, în final, săvârşirea faptelor bune. De aceea, Mântuitorul ne-a învăţat şi ne-a dat pildă că apelul la partea emotivă a sufletului omenesc este pârghia cea mai puternică a oricărui învăţământ. Iar pentru cel care cumpăneşte bine realităţile este limpede că, de fapt, nu ideile conduc lumea, ci simţămintele. Evident, bune sau rele. Însă, dacă Socrate n-a putut avea Modelul Suprem, fiind scuzabil, aşadar, pedagogii care au cunoscut Evanghelia nu mai pot face abstracţie acum de cel mai preţios izvor al celei mai înalte şi eficiente pedagogii. O confirmare aparte în acest sens o reprezintă ataşamentul faţă de Evanghelie al celui socotit cel mai mare pedagog modern, Johann Pestalozzi (1746-1827). Cu prioritate, două elemente, dovedite esenţiale, a desprins el din pedagogia divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos: iubirea neţărmurită şi utilizarea maximă a intuiţiei. “O mare piedică în cunoaşterea adevărului, mărturiseşte Pestalozzi, este ştiinţa de vorbe, de care nu se leagă, însă, o cunoaştere reală a lucrurilor... Când pasărea cântă... Când viermele se târăşte pe o frunză, atunci tu, învăţătorule, curmă lecţia de vorbe, deoarece pasărea şi viermele învaţă pe copil mai mult şi mai bine. Taci!” 22. Tăcerea, ne amintim, era , de fapt, una din metodele utilizate de Mântuitorul în anumite împrejurări (“Şi din nou a intrat în pretoriu – Pilat, n. n. - şi I-a zis lui Iisus: De unde eşti Tu?...Dar Iisus tăcea...” – In. 19, 9).

În literatura pedagogică românească laică, Iisus Hristos a fost recunoscut în mod constant ca Supremul Pedagog, exceptând perioada de tristă amintire 1945-1989, exceptând, de asemenea, cazuri izolate ale unor “pedagogi” atei. Exemplul cel mai strălucit din perioada anterioară comunismului îl avem în scrierile pedagogice ale lui Simion Mehedinţi, din care am citat deja în prelegerea de faţă. Interesant este că şi în anii comunismului au fost minţi luminate din acest domeniu care au avut curajul recunoaşterii în scris a lui Iisus, ca neîntrecut Învăţător. Iată un exemplu: “Hristos a fost un vorbitor cu totul peste nivel, iar parabolele Sale, chiar în traducere, impresionează şi pe cel mai adânc adversar al creştinismului...” 23. Şi să luăm aminte că afirmaţia este făcută în anul 1973, în plină epocă ceauşistă!

După anul de graţie 1989, pedagogii laici creştini au ieşit din “catacombe” şi au scris nestingheriţi, acordându-I Mântuitorului locul pe care L-a avut din totdeauna în pedagogia românească autentică. Între aceştia în ultima vreme s-a remarcat în chip aparte profesorul de psihologie şi pedagogie de la Universitatea din Iaşi, Constantin Cucoş, care, în cel mai recent volum al său cu privire la educaţia religioasă, consacră 15 pagini referitoare la pedagogia Mântuitorului, “hristică” – după cum o numeşte domnia sa24. Dincolo de unele stângăcii de exprimare prea “laică” C. Cucoş merită o atenţie aparte, în acest demers deloc uşor al observării impactului actual şi concret al catehezei Învăţătorului nostru suprem. Iată, bunăoară, un fragment al descrierii consacrate Mântuitorului: "Iisus Hristos este norma fundamentală, paradigma esenţială de la care se va inspira adevăratul creştin în acţiunile sale. În măsura în care noi ne livrăm Lui, şi Dumnezeu coboară la noi. Fiţi dar următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi (Ef. 5, 1) - ne cheamă Sfântul Apostol Pavel. Şi acest travaliu se cere a fi făcut pe cont propriu şi în mod liber, până vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Ef. 4, 13). Iisus Hristos este modelul formator prin excelenţă. Tradiţia ne îndeamnă să-L imităm pe El, să-I urmăm exemplul şi nu să fim egalii Lui. Hristos este un model care transcede omul; acesta din urmă pretinde şi caută să-L egaleze, fără însă a atinge statutul Său. Vom face în acest punct următoarea precizare: observăm că modelul hristic îngăduie o perfecţionare a atributelor umane reale şi nu ne sperie prin intangibilitatea Lui. Spre El au acces toţi indivizii, indiferent de slăbiciunile şi căderile de circumstanţă. Nimeni nu este împiedicat de nimic în acest urcuş..."25 Iar la sfârşitul paragrafului, prof. Cucoş conchide: "Hristos ne oferă chipul cu generozitate, dragoste şi înţelegere. Dar oamenii rămân responsabili de calitatea asemănării."26

Aşadar, făcând abstracţie de anumiţi termeni mai puţin compatibili cu limbajul teologic, prezentarea făcută Învăţătorului Suprem de către acest tânăr profesor neteolog, ca de altfel şi câtorva sfinţi părinţi mai cunoscuţi27, este o dovadă exemplară a reîntoarcerii pedagogiei laice spre valorile perene ale catehezei creştine.

III. CATEHEZA ÎN PRIMELE VEACURI CREŞTINE
1. CATEHEZA SFINŢILOR APOSTOLI. Formaţi la “Şcoala Catehetică” a Mântuitorului Iisus Hristos, Sfinţii Apostoli, ascultători poruncii Sale “Mergând, învăţaţi toate neamurile...” (Mt. 28,19), au continuat misiunea Sa catehetică, rânduind, totodată, episcopi, preoţi şi diaconi, pentru plinirea slujirii învăţătoreşti. Factorul esenţial în demersul catehetic apostolic nu se leagă, însă, de o anumită ştiinţă pedagogică, cu toate că ei erau înţelepţi prin firea lor şi înţelepţiţi prin harul Sfântului Duh, ci de o neţărmurită dragoste faţă de Hristos şi Evanghelia Sa, totodată faţă de cei cărora le făceau catehizare. Aşa se explică râvna lor jertfelnică, ştiut fiind faptul că numai iubirea totală poate determina sacrificiul. De aceea, Sfinţii Apostoli, în slujba lor învăţătorească, s-au dus la moarte ca la nuntă! Sfântul Apostol Pavel exprimă în mod admirabil acest temei al iubirii de Hristos, ca mobil suprem al râvnei lor nelimitate: “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau sabia? Precum este scris (în Ps. 43, 24, n. n.): Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere... Căci nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi... nu vor putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru...” (Rom. 8, 35-39).

Înarmaţi cu această dragoste şi întăriţi cu puterea Sântului Duh, primit la Cincizecime, Sfinţii Apostoli au cutreierat trei continente (Asia, Europa şi Africa), propovăduind Evanghelia şi întemeind peste tot Biserici creştine. O dată cu întemeierea Bisericilor, ei rânduiau episcopi şi preoţi, cărora le porunceau să vegheze la păstrarea nealterată a învăţăturii evanghelice. Misiunea catehetică s-a desfăşurat parte în scris (consemnată parţial în cele 27 de cărţi ale Noului Testament), parte oral (consemnată sporadic în alte scrieri decât cele neo-testamentare).



Scopul prioritar al catehezei apostolice era pregătirea “catehumenilor” pentru Taina Sf. Botez. Obiectul catehizării: cuvântul Domnului, Sfânta Evanghelie. Mărturisirea Sfântul Apostol Pavel este programatică, în acest sens, pentru toate timpurile, de altfel: “Căci nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos!” (II Cor. 4, 5).

Metodele şi formele catehizării erau adaptate corespunzător situaţiilor concrete. Bunăoară, Sfântul Apostol Pavel, în convorbirile catehetice cu iudeii folosea argumente din Legea Veche, iar cu păgânii argumente raţionale (uneori filozofice), intuitive etc., desprinse din viaţa, obiceiurile şi gândirea lor. Învăţământul catehetic se desfăşura gradat, de cele mai multe ori inductiv (de la simplu la complex) aşa cum mărturiseşte acelaşi Sfânt Apostol Pavel, atunci când le scrie corintenilor: “V-am hrănit cu lapte, iar nu cu bucate (tari, n.n.), căci încă nu eraţi în stare; şi nici chiar acum nu sunteţi în stare, fiindcă sunteţi încă trupeşti...” (I Cor. 3, 2-3). Cu acelaşi înţeles le scrie, de asemenea, conaţionalilor săi evrei: “Fiindcă voi, cei ce de multă vreme ar fi trebuit să fiţi învăţători, încă mai aveţi nevoie ca cineva să vă înveţe întâiile gânguriri ale cuvintelor lui Dumnezeu; şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Căci tot cel ce se hrăneşte cu lapte e un nepriceput în cuvântul dreptăţii, fiindcă e prunc; iar hrana tare e pentru cei desăvârşiţi, care prin obişnuinţă au simţurile deprinse să deosebească binele şi răul” (5, 12-14).

Râvna şi tactul pedagogic al Sfântul Apostol Pavel se vădesc, de altfel, din propria-i mărturisire, atunci când spune: “Tuturor toate m-am făcut, pentru ca-n orice chip să-i mântuiesc...” (I Cor. 9, 22). Metodele şi formele de catehizare ale Sfântul Apostol Pavel, cunoscute mai bine decât în cazul celorlalţi apostoli, datorită scrierilor neo-testamentare, sunt, de altfel, emblematice pentru toţi Apostolii şi ucenicii lor. Toţi, fără excepţie, s-au făcut tuturor toate pentru a-şi plini mandatul încredinţat.



2. SLUJIREA HARISMATICILOR. Împreună cu Sfinţii Apostoli, în Biserica primară au făcut misiune profeţii şi didascalii, ca purtători ai unor harisme speciale, specifice râvnei incandescente a slujirii apostolice. Mărturie despre aceşti misionari-cateheţi depune Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I-a către Corinteni: “Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli; al doilea, profeţi; al treilea, învăţători...” (12, 28). Că aceştia aveau un har misionar special ne încredinţează tot Sfântul Apostol Pavel, atunci când întreabă retoric: “Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt profeţi? Oare toţi sunt învăţători? Oare toţi fac minuni?...” (I Cor. 12, 29).

Dintre harismatici, cei care s-au ocupat în mod expres de catehizare au fost didascalii. Ilustrul profesor de teologie, regretatul Teodor M. Popescu, le-a consacrat un studiu cu totul excepţional, intitulat Primii didascali creştini, apărut mai întâi în revista “Studii Teologice”28, iar relativ recent în volumul “Biserica şi cultura”29. Iată cum distinge domnia sa slujirile celor trei harisme: “Pe când Apostolul era misionarul profesionist, iar Profetul organul inspirat, care prezice, revelează, ceartă şi sfătuieşte, Didascalul este, aşa cum îl arată şi numele, învăţătorul propriu-zis al comunităţii, cel care o instruieşte mai de-aproape în cele ale credinţei şi moralei creştine, purtător al cunoştinţei şi înţelepciunii. În triada de slujitori ai cuvântului dumnezeiesc, el este factorul special al învăţământului creştin. Numai el are ca funcţie determinantă învăţătura. Pentru istoria teologiei creştine, didascalul are, de aceea, o importanţă pe care n-au avut-o evanghelistul misionar şi profetul...”30. Misiunea apostolilor şi a profeţilor s-a stins de timpuriu, dar a didascalilor a continuat până prin secolul al V-lea, după cum ne încredinţează istoricul bisericesc Socrate31. Cum lesne se poate deduce, didascalii erau rânduiţi de către Sfinţii Apostoli în comunităţile în care aşezau preoţi. Astfel, în timp ce preoţii se ocupau cu precădere de săvârşirea cultului divin, didascalii aveau în grijă explicarea învăţăturilor evanghelice propovăduite de Sfinţii Apostoli. Tot ei erau cei care protejau aceste învăţături de interpretări greşite, de atacurile ereticilor etc. Funcţia didascalilor a fost preluată încet-încet de bărbaţi instruiţi, care vor întemeia şcoli catehetice şi alte instituţii de învăţământ. Toate, bineînţeles, cu binecuvântarea şi sub ascultarea Bisericii.


3. LITERATURA CATEHETICĂ ÎN PRIMELE VEACURI. Câteva repere. Pe lângă cărţile Noului Testament, care ne dau ştiri foarte importante privitoare la cateheza primelor veacuri, literatura creştină beneficiază de câteva scrieri deosebit de preţioase în acest subiect. Prezentarea noastră va fi selectivă, având doar scopul de a semnala câteva dintre ele, în vederea stimulării unei lecturi individuale din partea cursanţilor. Astfel, precizăm mai întâi că literatura catehetică a primelor veacuri poate fi clasificată în trei categorii: a. perioada Părinţilor Apostolici; b. perioada apologetică-polemică; c. perioada post-apologetică. Facem de asemenea precizarea, chiar dacă faptul s-ar subînţelege de la sine, că demersul catehetic de astăzi nu poate ignora bogăţia informativă şi mai ales formativă pe care izvoarele patristice le oferă preoţilor şi dascălilor de religie din zilele noastre. Operele Sfinţilor Părinţi, ca o fericită completare şi tâlcuire a Sfintei Scripturi, constituie temelia pe care se zideşte edificiul trainic al unui învăţământ complet, care să-şi poată împlini scopul, acela de a forma caractere religios-morale, ţintind în ultimă instanţă desăvârşirea, în vederea mântuirii. Cunoaşterea şi utilizarea lor de către noi, cei de azi, urmează, de fapt, sfatului înţelept dat de Sfântul Apostol Pavel, atât de potrivit în acest sens: “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa...” (Evrei 13, 7). Prezentăm, aşadar, câteva dintre cele mai cunoscute repere patristice, scrieri ale unor vrednici “mai-mari” ai noştri, conform perioadelor mai sus enunţate32:

  1. Perioada Părinţilor Apostolici. Se numesc Părinţi Apostolici scriitorii creştini care au trăit în a doua jumătate a secolului întâi şi prima jumătate a secolului al doilea, care au fost ucenici ai Sfinţilor Apostoli, sau cel puţin i-au cunoscut33. Cele mai însemnate scrieri ale Părinţilor Apostolici sunt: Învăţătura celor doisprezece Apostoli (Didahia)34, Epistola Sf. Barnaba, Epistola către Corinteni a Sf. Clement al Romei, Epistolele Sf. Ignaţiu al Antiohiei, Epistola Sf. Policarp al Smirnei, Păstorul lui Herma, Epistola către Diognet etc.35

Alături de aceste scrieri, de mare importanţă sunt şi Constituţiile Apostolice, operă al cărei autor nu este cunoscut, apărută probabil în sec. III-V, alcătuită din opt cărţi, care conţin un rezumat al întregii învăţături dogmatice, morale şi cultice creştine a Bisericii primare.

  1. Perioada apologetico-polemică a înregistrat opere ale apologeţilor greci, ca: Quadratus, Ariston de Pella, Sf. Justin Martirul şi Filozoful (Apologiile I şi II, Dialogul cu iudeul Trifon), Miltiade, Apolinarie, Meliton de Sardes, Taţian Asirianul, Teofil al Antiohiei, Atenagora Atenianul etc.36 şi ale apologeţilor latini: Tertulian, Menunciu Felix, Sf. Ciprian etc.37

  2. Literatura catehetică de după epoca apologetică, înregistrează lucrări de adâncă erudiţie, precum: Pedagogul (autor: Clement Alexandrinul), Catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului, Marele cuvânt catehetic (al Sf. Grigorie de Nyssa) etc.

Asupra acestora din urmă vom zăbovi cu un scurt comentariu, întrucât prezintă un mare interes nu numai pentru istoria catehezei, dar şi pentru învăţământul nostru religios de astăzi.

- Pedagogul 38 aparţine marelui erudit creştin Clement Alexandrinul (sec. II-III), scriitor cu o cultură literară, filozofică şi teologică strălucită, la care se adaugă o excelentă elocinţă. Scrierea se adresează catehumenilor din Alexandria, în sânul cărora se strecuraseră nişte deprinderi păgâne. Este compusă din trei cărţi şi se încheie cu un imn de slăvire al Mântuitorului. De fapt, El este Pedagogul Suprem, după cum însuşi Clement mărturiseşte: “Pedagogul nostru, însă, este Sfântul Dumnezeu Iisus, Cuvântul, Care conduce întreaga omenire. Însuşi iubitorul de oameni Dumnezeu ne este Pedagog” 39. Tot în acelaşi capitol (al VII-lea, Cartea I), Clement propune şi o “definiţie” a Pedagogiei creştine: “Pedagogia este credinţă în Dumnezeu; este învăţătură a slujirii lui Dumnezeu; este instruirea spre cunoaşterea adevărului; este vieţuire dreaptă, care duce la cer...” 40.





  • Catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului, constituie şi astăzi, la fel ca în

sec. al IV-lea când au fost rostite, un izvor deosebit de preţios pentru Catehetica creştină41, mult apreciate de teologii români, dovadă fiind studiile si articolele consacrate lor42. Sunt în număr de 24: Procateheza, 18 cateheze către catehumeni (care urmau să fie botezaţi) şi 5 cateheze mistagogice, adresate celor de curând botezaţi (neofiţilor).

  • Procateheza este un prolog al catehezelor, în care se dau sfaturi celor care voiesc să intre în creştinism. Ea începe cu o revărsare a bucuriei din partea autorului, pentru cei care au fost chemaţi a fi pregătiţi pentru Botez: “Acum suflă asupra voastră, care aveţi să fiţi luminaţi43, mireasma fericirii! Acum adunaţi florile cele duhovniceşti, ca să împletiţi cununile cereşti! Acum a adiat mireasma cea bună a Sfântului Duh! Acum aţi ajuns la porţile palatului împărătesc! Să dea Dumnezeu ca să fiţi luaţi înăuntru chiar de Împăratul! Acum s-au arătat florile pomilor! Să dea Dumnezeu ca şi rodul să fie desăvârşit! Deocamdată numele vostru vi s-a înscris şi aţi fost chemaţi la oaste. Purtaţi în mâini făclii pentru alaiul de nuntă şi doriţi să aveţi vieţuire cerească! Bună este intenţia voastră! Iar ei îi urmează nădejdea. Căci nu minte cel care a spus: Toate le lucrează spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu (Rom. 8, 28). Dumnezeu este bogat în facerea de bine; totuşi aşteaptă din partea fiecăruia o voinţă sinceră. Pentru aceasta, Apostolul a adăugat: Celor care sunt chemaţi potrivit voinţei (Rom. 8, 28). Dacă voinţa ţi-e sinceră, atunci Dumnezeu te cheamă. Dar dacă eşti cu trupul aici, dar nu eşti şi cu mintea, nici un folos nu ai. S-a apropiat odinioară şi Simon Magul de baia botezului. A fost botezat, dar n-a fost luminat. Şi-a cufundat trupul în apă, dar nu şi-a luminat inima cu Duhul. Trupul s-a coborât şi s-a ridicat iarăşi, dar sufletul nu s-a îngropat împreună cu Hristos şi nici nu s-a sculat împreună cu Hristos. Îţi dau exemple de căderi, ca să nu cazi şi tu…” 44.




  • Cateheza I se dezvoltă pe textul de la Isaia 1, 16: “Spălaţi-vă şi vă curăţiţi şi scoateţi vicleşugurile din inimile voastre dinaintea ochilor Mei”;

  • Cateheza a II - a tratează despre pocăinţă, despre iertarea păcatelor, despre cel potrivnic etc., având drept călăuză un text din Iezechiel: “Dreptatea dreptului peste el va fi şi fărădelegea celui fără de lege peste el va fi. Dacă cel fără de lege se va întoarce de la toate fărădelegile lui, va trăi negreşit şi nu va muri!” (18, 20);

  • Cateheza a III-a este un fel de “lecţie” despre Botez, pe baza textului de la Rom. 6, 3-4: “Sau nu ştiţi că oricâţi ne-am botezat în Hristos Iisus, ne-am botezat întru moartea Lui? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin Botez...”

  • Cateheza a IV-a tratează despre zece dogme, cuprinse, de fapt, în Simbolul Credinţei: despre Dumnezeu, despre Hristos, despre Cruce, despre Înviere etc.

  • Cateheza a V-a vorbeşte despre virtutea credinţei, pornind de la textul din Evrei 11, 1: “Credinţa este adeverirea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute...”;

  • Cateheza a VI-a se ocupă cu explicarea primului articol din Simbolul Credinţei;

  • Cateheza a VII-a conţine învăţătura despre Tatăl şi atributele Sale, pornind de la cuvintele: "Pentru aceasta îmi plec genunchii înaintea Tatălui, din care se numeşte tot numele părintesc, în cer şi pe pământ..." (Ef. 3, 14-15);

  • Cateheza a VIII-a, plecând de la citatul din Ieremia 32, 18-19 (Dumnezeule mare şi puternic, Doamne mare în sfat şi puternic în lucruri, atotputernice...), explică atributul atotputerniciei lui Dumnezeu-Tatăl;

  • Cateheza a IX-a explică expresia din Crez “Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute...”, pe baza citatului din Iov 33, 4;

  • Cateheza a X-a explică primele cuvinte din articolul al II-lea al Simbolului de Credinţă: “Şi întru Unul Domn Iisus...”, pe baza textului din I Cor. 8, 5-6;

  • Cateheza a XI-a explică în continuare cuvintele din Crez “Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, Carele din Tatăl S-a născut...”

  • Cateheza a XII-a tâlcuieşte articolul al III-lea din Simbolul Credinţei, citând textele din Isaia 7, 10-13, cu scopul de a combate pe eretici şi pe iudei;

  • Cateheza a XIII-a vorbeşte despre Cruce, răstignirea şi îngroparea Domnului, îndemnând la cinstirea Sf. Cruci, a face semnul ei etc.;

  • Cateheza a XIV-a, ţinută în ziua Sf. Paşti, explică articolele V şi VI din Crez, despre Înviere şi Înălţare;

  • Cateheza a XV-a vorbeşte despre venirea întru slavă a Domnului nostru Iisus Hristos, ca să judece viii şi morţii (articolul al VII-lea din Crez);

  • Cateheza a XVI-a explică articolul al VIII-lea din Crez, vorbind despre Duhul Sfânt, combătând, totodată, ereziile lui Simon Magul şi a lui Manes (gnostic din secolul al III-lea);

  • Cateheza a XVII-a continuă explicaţiile despre Sântului Duh;

  • Cateheza a XVIII-a, ultima din cele “pentru cei care au să se lumineze”, vorbeşte despre Biserică (articolul al IX-lea din Crez).

Facem menţiunea că toate aceste 18 cateheze au fost ţinute înainte de Sfintele Paşti, iar în ziua praznicului, după ce au fost botezaţi, catehumenii au purtat numele de “luminaţi” sau “neofiţi”. În săptămâna luminată, Sfântul Chiril le ţine alte 5 cateheze, numite “mistagogice” (κατηχήσεμυσταγογικαί):

  • Cateheza I-a mistagogică (XIX) explică ritualul Tainei Sf. Botez;

  • Cateheza a II-a mistagogică (XX) continuă explicarea începută în cateheza anterioară;

  • Cateheza a III-a mistagogică (XXI) vorbeşte despre Taina Sf. Mir şi despre ungerea propriu-zisă, pe care Sfântul Părinte o numeşte ,,χρίσμα”;

  • Cateheza a IV-a mistagogică (XXII), vorbeşte despre Taina Sfintei Euharistii;

  • Cateheza a V-a mistagogică (XXIII) explică momentele mai însemnate din Sfânta Liturghie, o dată cu simbolismul lor.




  • Marele Cuvânt Catehetic al Sfântului Grigorie de Nyssa (Λόγος κατηχητικός ο μέγας este cea mai importantă lucrare a sa45. Scrisă pe la anul 385, lucrarea cuprinde 40 de capitole şi are mai mult un conţinut dogmatic, fiind adresată dascălilor creştini din acea vreme (între care şi didascalii, despre care am vorbit mai sus). În accepţiunea de azi, această lucrare ar putea fi inclusă în categoria catehismelor, dar depăşeşte cu mult nivelul mediu al acestora. Scrierea este structurată în trei părţi, precedate de un prolog în care vorbeşte despre rolul pe care îl are învăţământul catehetic. Prima parte tratează despre Sfânta Treime; a doua parte despre păcat, întrupare şi mântuirea prin Hristos; a treia despre Botez şi Euharistie.

*

Dintre autorii de literatură catehetică ai primelor veacuri din Apus evidenţiem doi Părinţi:



  • Sfântul Niceta de Remesiana46, cu lucrarea Catechismus sive instructionis libelli sex (Catehismul, sau şase cărticele de învăţătură), publicată în anii 374-381, cu învăţături pentru candidaţii la Botez (competentes). S-au păstrat în întregime numai cărţile a 3-a şi a 5-a. Între preocupările principale se numără combaterea păgânismului, a politeismului, ocultismului şi astrologiei.

  • Fericitul Augustin47 cu scrierea De catechisandis rudibus (Despre trebuinţa de a-i învăţa pe cei simpli), scrisă aprox. pe la anul 400, în 27 de capitole, adresată unui diacon din Cartagina, Deogratias, la cererea acestuia, pentru a-i fi îndrumar în munca lui de catehizare. Această lucrare este considerată primul manual de catehetică al Bisericii primare apusene, după cum Pedagogul lui Clement Alexandrinul este socotit primul “manual catehetic” din Orient. Este structurată în trei părţi: prima tratează despre materia învăţământului catehetic, a doua despre procedeele (metodele) adecvate învăţământului, iar a treia despre ţinuta catehetului. Amintim, de asemenea, că Fericitul Augustin a lăsat, între altele, o altă lucrare din domeniul catehetico-pedagogic, De Magistro (Despre Învăţător), tradusă şi în limba română48. Această lucrare se prezintă sub forma unui dialog cu fiul său Adeodatus (fruct al unei iubiri nelegitime, de dinainte de convertire, mort la vârsta de 17 ani, copil de o inteligenţă precoce, care-l speria uneori pe tatăl său). Linia călăuzitoare a lucrării este Dumnezeu, "Unicul Învăţător", Care se află în ceruri şi pe Care, după opinia Fericitului Augustin, în măsura în care vom învăţa mai mult, Îl vom iubi mai mult. "A-L iubi şi a-L cunoaşte" înseamnă adevărata fericire pe care pretind toţi că o caută, dar puţini sunt aceia cărora le este dată bucuria de a o fi găsit cu adevărat...
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   22


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©www.azrefs.org 2016
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə